Pentru romanul Sentimentul unui sfârşit (Editura Nemira, 2012) Julian Barnes a primit Man Booker Prize în anul 2011. Finalist de trei ori la Booker Prize pentru Papagalul lui Flaubert (1984), Anglia, Anglia (1998) şi Artur&George (2005), romancierul convinge în 2011 prin calitatea ce a constituit criteriul principal de selecţie: lizibilitatea. În interviul pe care l-a acordat lui Jeffrey Brown la momentul premierii, autorul făcea constatarea, ce reflecta şi convingerea sa, că marile cărţi sunt uşor de citit. ”Am vrut să scriu o carte despre timp şi memorie” - mărturiseşte autorul în acelaşi context, amintindu-ne astfel de Proust şi de puterea recuperatorie a memoriei. Ceea ce aduce J. Barnes ca pivot al naraţiunii ce se derulează într-o monotonie a rememorării în două etape ale vieţii, studenţia şi senectutea, este sentimentul de remuşcare. Triunghiul amoros Tony, Veronica, Adrian, nucleu de tensiuni narative şi psihologice, este surclasat de atmosfera de mister generată de gestul doamnei Sarah Ford, mama Veronicăi, de a-i lăsa lui Tony prin testament suma de cinci sute de lire şi jurnalul tânărului Adrian. Jurnalul se va reduce la câteva file, care mai mult încifrează decât lămuresc misterul sinuciderii lui Adrian. La vârsta senectuţii Tony este obligat de conjuctura creată să-şi amintească secvenţe dintr-o prietenie comună cu Adrian, de relaţia cu Veronica, de accesul de gelozie la aflarea veştii că prietenul său devine soţul acesteia, de discuţiile filozofice derulate în grupul de patru prieteni, de stupefacţia avută la anunţul suicidului. De ce Veronica tăinuieşte jurnalul lui Adrian? Este întrebarea cadru pentru cea de-a doua parte a romanului, când misterul se adânceşte o dată cu apariţia tânărului cu handicap psihic. Într-un crescendo narativ moderat aflăm că tânărul este fratele Veronicăi, un decalaj de vârstă semnificativ. Copilul doamnei Ford este fiul lui Adrian? Toate deducţiile lectorului converg spre această idee, ceea ce conturează tragismul naraţiunii. De aceea Veronica are un aspect decrepit, este enigmatică şi îi reproşează luiTony : ”Chiar nu pricepi, nu? N-ai făcut-o niciodată şi nici n-o s-o faci vreodată.”(p.149). Este de fapt unul din leit-motivurile romanului. Un altul este ”Duminică în fiecare zi”. Liniştitor în aparenţă, acesta nu reprezintă aspiraţia spre bucuria unei sărbători, ci dorinţa unei zile, în care banalitatea şi stereotipurile să dispară şi să se instaleze comoditatea, lipsa reflexivităţii. Tocmai această dorinţă va genera un flux rememorativ, care va cataliza remuşcarea. Dincolo de aparenţa unei vieţi obişnuite, fără gesturi reprobabile şi mai ales imputabile, regăsim o altă lume a faptelor ce pot oricând sta sub semnul vinovăţiei.

Romanul este o meditaţie asupra timpului şi a mecanismului memoriei care generează un experiment narativ incitant: interdependenţa între evenimente narate, amintiri despre acestea şi destinul personajelor. Între timpul fizic şi timpul interior se creează o discrepanţă îngrijorătoare, generatoare de incertitudine. ”Prima îndatorire a imaginaţiei este transgresivitatea” afirmă protagonistul, jalonând astfel fluxul rememorativ, dispre zona de indecizie către cea de motivare a vinovăţiei. ?i concluzionează: ”pe măsură ce trăim mai mult, înţelegem mai puţin” (p.155). Dependenţa prezentului de trecut este o evidenţă, inteligenţa este resortul autoconvingerii, iar procesul de motivare a atitudinii este cel ştiut: ”Luăm o hotărâre şi apoi construim infrastructura motivării”(p.66). Totul se circumscrie funcţiei memoriei care este definită succint: ”evenimente plus timp” (p.77).

Anthony Webster este personajul care a dorit să fie ”mediu”, Adrian Finn a fost excepţia, filozoful. Romanul este al anonimatului care doare, al bărbatului care nu-şi depăşeşte condiţia de ”mediu” şi exteriorizează ceea ce resimte ca definitoriu pentru această stare: lipsa evenimentului, a intersectărilor cu potenţialul simbolic. Sentimentul unui sfârşit nu este romanul bărbatului, este romanul femeii care trăieşte periculos prin formularea întrebărilor existenţiale, acceptarea provocării şi supravieţuirea unei drame. Bărbatul trăieşte compensatoriu o senectute liniştită până la reactivarea fluxului memoriei şi declanşarea remuşcării. Esenţială devine triada timp obiectiv-subiectiv-real, o perspectivă de percepţie a vieţii, timpul măsurându-se prin relaţia pe care o avem cu memoria. ”Eu sunt interesat de diferenţa dintre modul cum percepem lumea şi ceea ce lumea se dovedeşte a fi” – declară Julian Barnes în interviul acordat lui Jeffrey Brown. Este un tragism insiduos, camuflat de comoditatea impusă ca regulă de viaţă şi remuşcarea ca efect al surprizelor oferite de retrăirea amintirilor sub spectrul misterului. Este un tragic cu deznodământ incert (median între tragicul aberant şi cel de tip exhaustiv), care tranferă percepţia vieţii din liniştea aparentă într-o atmosferă îngrijorătoare, fără a se spune dacă personajele vor depăşi starea de dezachilibru sau se vor adânci în ea prin resorturile antrenante ale remuşcării şi fatalităţii. Julian Barnes excelează în manipularea afectelor şi în tranformarea banalului în stare de incertitudine devastatore. ?i aceasta pentru că ”există acumulare. Există răspundere. Iar dincolo de ele există tulburări. Există tulburări grave.” (p.176). Sunt ultimele cuvinte ale romanului care deschid noi tentaţii de reinterpretare a textului.